Sub soarele Andaluziei

5 Noi

…desi sa pui “soare” si “Andaluzia” in acelasi (con)text este deja pleonastic si redundant. « Al Andalus » este sinonima cu soarele, cu caldura si cu verdele proaspat al portocalilor si maslinilor din miez de toamna. « Al Andalus » –  nume exotic, dat de mauri regiunii din sudul Peninsulei Iberice, caci Andaluzia a fost, este si va fi intotdeauna profund maura in spirit si in stil! De la esenta pana in cele mai mici detalii…     Medina (din limba araba – „madina” = „oras”, „locul unde a invins religia”); Palatul Alhambra – Qalat Al Hamra (in araba inseamna Fortareata Rosie); Gibraltar – Giabal Tharek (Muntele lui Tarek); Al Qasr (“Alcazar” – Castel sau  Cazemata). Tot atatea cuvinte arabesti pastrate pana astazi ca nume ale castelelor (alcazar) sau localitatilor andaluze.

***

Andaluzia respira istorie prin arcade de moschee maure transformate de romani, dupa cucerirea cetatilor, in catedrale catolice.

***

De curand, mergand in Andalusia, am aflat de la B. ce scria Muhamad Iqbal despre Mezquita – fosta moschee, actuala catedrala catolica din Cordoba: “Sacred for lovers of art, you have made Andalusia pure as a holy land ». Si, intr-adevar, nu iti prea poti gasi cuvintele cand o vizitezi. O padure de arcade de moschee, alb cu rosu, se desfasoara in interiorul catedralei, perfect simetric cat vezi cu ochii si te inconjoara din toate partile ca niste cadane inalte, tacute, invesmantate in alb. Minaretul a fost transformat in turn al catedralei: arcadele maure au fost unite de catolici prin cupole gotice. Umbrele si luminile care cad pe pardoselile din piatra spun insa povesti arabe fierbinti. Nimic din atmosfera rece si sobra a catedralelor catolice cu care sunt obisnuita !

***

Raul Guadalquivir m-a urmarit peste tot, ca un sarpe azuriu: intins zi si noapte in mijlocul Cordobei,

unduindu-se in Sevilla,  tacut printre dealurile din Granada. Cate batalii, cuceriri si recuceriri a vazut el, batranul Guadalquivir, cu ochii lui aposi si lenesi!

***

Alcazarul (castelul) din Sevilla ma lasa sa respir acelasi aer maur, impregnat in toti peretii acoperiti de arabescuri, mozaicuri albastre si verzi si arcade albe dantelate. «Finete» este cuvantul care il defineste cel mai bine!

 

Catedrala din Sevilla ma intampina din usa cu culorile topite de soare si prelinse din vitralii pe pardoseli. Altare aurite, vitralii cu mii de fatete colorate, picturi. Atmosfera in catedrala uriasa este covarsitoare. Urc cele 35 de rampe pana in varful turnului si admir de sus orasul micsorat si inghesuit, alb si tacut. Toate orasele andaluze respira parca un calm venit din afara timpului nostru. Calmul arabilor care nu se grabesc catre nicaieri, asteapta ca lucrurile sa se rezolve cu voia lui Allah si isi petrec timpul in interioare racoroase.

***

In Andaluzia, «El sol» (soarele andaluz) ma urmareste peste tot. Inclusiv in hamamuri (baile arabe), unde patrunde prin fantele sub forma de stele sculptate in cupolele din piatra.

In Sevilla si in Granada ma invaluie pe aleile gradinilor senzationale  si in incaperile mozaicate si dantelate ale Alhambrei.

Ori printre ruinele si pardoselile mozaicate din Italica – locul unde s-a nascut imparatul Traian.  Il regasesc sclipitor in parc si, mai tarziu, reflectand umbre pe fatade, in drum spre Plaza Nueva, hai-hui prin Granada.

Iar seara dispare apunand cald pe dupa deal, in cartierul arab .

Sau extrem de fierbinte in ruinele Medinei Al-Zahara – cel mai amplu sit arheologic maur, la doar cativa kilometrii de Cordoba. Romantic pe meterezele castelului Almodovar-cel-din-varful-stancii.

***

Oraselele albe (traditionalele « pueblos blancos » andaluze) te intampina si ele la fiecare pas, invaluite in soare, luminoase, insirate ca niste perle colturoase pe versantii dealurilor si muntilor, sub ceruri de safir.

Ronda-cea-spectaculos-sculptata-pe-marginea-rapei, unde s-a nascut conceptul de corida. Setenil –cel-sapat-direct-in-stanca. Vejer-de-la-Frontera-cel-catarat-pe-munte sub mantia protectoare a crestinismului Zahara-cea-cuibarita-printre-munti-si-lacuri Grazalema-invaluita-de-apusul-dintre-munti O explozie de alb, de lumina, de soare tomnatic, cu calduri ajungand chiar si la 30 si de grade in muntosul Gibraltar, desi e mijlocul lui octombrie, iar unii, la vreo mie de km mai in nord, se pregatesc deja de toamna tarzie… Stramtoarea dintre Europa si Africa este bine pazita; flotele sunt supravegheate ceas de ceas de privirile britanice vigilente. Privesc visatoare valurile Oceanului Atlantic patrunzand adanc in apele Mediteranei, incretindu-le, pe malul sudic al Gibraltarului, in inima stramtorii care ma desparte de lumea araba. Ma intorc cu gandul la istorie, la mauri si la cat de frumos au creat ei Al Andalus – Andaluzia, sculptand-o, danteland-o, pictand-o, migalind-o ca pe o bijuterie ce sclipeste superba in soare.

Sub soarele Toscanei

29 Oct

« Cine a comandat toate nuantele astea de verde? Sa vorbeasca acum sau sa taca si sa pastreze misterul pana la sfarsitul timpurilor! Camioane, cisterne, vapoare de tonuri de verde s-au livrat pe comanda in Toscana! Si mare parte s-a varsat direct in curtea castelului, aici, langa mine».

Imi beau un espresso matinal, come una italiana vera, stand culcata pe iarba umeda din gradina si lasand gandurile sa-mi zboare intr-un monolog haotic.

Ma uit pe cer. Milioane de filoane de albastru si de treceri de la turcoaz la blue deschis si alb pufos.

Nu degeaba Italia a generat cei mai celebri si inovatori artisti plastici. Cum sa nu te inspire campurile astea, dealurile, podgoriile, chiparosii, pinii meditareneeni, maslinii, cerurile?

«Gata, acum mi-e clar: un pictor a facut comanda asta masiva de culori! Cineva, Leonardo, Michelangelo, Rafael…Careva a intrat cumva in direct cu Divinitatea si a trimis un deviz. Caci altfel nu-mi explic cum de natura aici arata fix ca o pictura in ulei renascentista. »

In dimineata asta, Toscana s-a trezit cu ochii-n soare, dupa o noapte cu ploaie torentiala. Norii se nasc, laptosi, direct pe campurile cenusii, proaspat arate.

In stanga, un deal verde naste nori grivi. Sa fie oare asta fumul magic ce sulfa arome de stafide, pamant ud si ciocolata peste strugurii toscani?

In zece zile petrecute in Toscana, soarele m-a urmarit peste tot.

Orbitor la Florenta, itzit de dupa Palazzo Vecchio cel gri, din stanga Galeriilor Uffizi.

Pe sub podurile de peste Arno

Filtrat prin vitraliile Domului din Florenta

Hai-hui prin gradinile florentine Boboli sau vazut din Palatul Pitti.

Prin unghere prafuite, printre vinuri, in sticlele sau in butoaiele in crame.

Fermecat in Siena, oglindindu-se in fatada alb cu verde a Domului sau prin cupola lui. Sau invaluind stradutele si piatetele in sarbatoare.

Romantic, printre zidurile din piatra din Montalcino.

Cu iz de istorie etrusca si de alabastru in Volterra.

Stins la apus si alergand dupa luna, pe dupa dealurile din Montepulciano.

Catarat pe meterezele fortaretei din Cortona sau cazut pe pavelele din piatete.

Disimulat dupa siruri de nori turcoaz in Fiesole.

Fugarit de ploaie in Pisa.

Jucandu-se de-a v-ati ascunzelea printre cele 17 turnuri din San Gimignano.

Soarele Toscanei are in el toate nuantele de verde si de albastru pe care cine stie de pictor italian le-a cerut pe comanda, intr-o discutie intre patru ochi cu Divinitatea, la adresa: Toscana, toate dealurile, campul de la picioare, prima podgorie, pe stanga….

Adio, Vara!

31 Aug

Vara se prelinge azi pe geamul clepsidrei cu ultimul sau fir de nisip.

E ultima zi de vara. Ultima zi din orice vara ma intristeaza ingrozitor, am sufletul facut ghemotoc. Imi ramane gustul amar al nostalgiei vacantei, frica de un nou inceput, de panta descendenta, de cadere in gol, emotia de inceput de scoala, de adio de la copilarie, de la soare si de la verde, de la valuri turcoaz si nisip fierbinte.

Dorul de orice urma; teama de orice va sa vina.

Anul asta am consumat ultima zi de vara incepand cu ora 00.01, direct pe stomacul gol, cu multa chinina – amara, anti-greatza, deh! – cu un pahar de whisky cu gheata si mult ardei iute.

Caci astazi o sa imi iau adio de la vara si, tragand mult aer in piept, o sa salut toamna direct de pe gazon… De pe gazonul concertului asezonat cu mult ardei iute pe fundal sonor cool al celor de la Red Hot Chilli Peppers.

Trec pe sub podul proaspat al verii si merg in directia „aramiu de toamna”.

O sa-mi planga in suflet, frunzele mi se vor ingalbeni, in cateva zile o sa salut o alta vara, mai verde, mai luxurianta si mai spumoasa. Adio, vara, pana data viitoare!…

Despre pielea de lup si cea de magar (sau studiul «Gemenii siamezi »)

8 Aug

(Da, stiu, suna a fabula, dar chiar nu asta era ideea… principiala! Stand eu in gradina verde de alaturi de alta gradina, m-a lovit in treacat un gand. Un gand care semana putin cu marul care i-a cazut lui Newton in cap, doar ca putin mai rosu si mai bombat intr-o parte. Si cu consistenta mai mult metafizica decat fizica.)

Cum ar fi sa traim alaturi de cineva… in aceeasi piele? Prizonieri, prinsi fara voie, indesati impreuna intr-o aceeasi piele neincapatoare si incomoda.

Cred ca ar fi studiul psiho-social cel mai ciudat, demn de un film din ala psycho, gen «Cube», «Hyper Cube» sau «Saw».

L-as numi generic studiul gemenilor siamezi, care, impartind intr-un mod ciudat acelasi corp, daca nu invata sa convietuiasca, sa se asculte si accepte reciproc, vor sfarsi prin a se sfasia sau anihila reciproc.

Intr-o dis-de-dimineata roz de vara, m-am intrebat cum ar fi sa fiu in pielea cuiva, dar nu eu singura (nu doar punandu-ma in locul acelui cuiva), ci sa fim acolo simultan, eu si celalalt. Sa convietuim, sa ne batem, sa ne respectam, sa ne uram si iubim, sa ne contrazicem, sa ne enervam, sa ne deranjam si sa ne dam pacifist mana in aceeasi piele.

Sa tragem hais si cea, sa mergem apoi in aceeasi directie; sa ne smulgem brusc spre propria cale, fiecare catre dorintele lui, riscand sa ne sfasiem fara voie. Sa ne zbatem, sa dezbatem, sa negociem, sa manipulam, sa traim la mica intelegere sau, din contra, in armonie – armonia perfecta dintre toate armoniile posibile.

Sa invatam sa ne inspiram si sa expiram la unison, ca sa putem respira. Sa il ascultam pe celalalt, sa-l intelegem in cele mai profunde fatete ale sale, sa-i intram in minte si sa-l lasam cu lanterna prin mintea noastra.

Sa ne cotrobaim reciproc prin ganduri, vise si inimi, ca doi prizonieri intr-un enorm castel gotic, fara punte de iesire, doar cu ei insisi si cu cel de langa.

In vechime exista o metoda de tortura sinistra: prizonierul era bagat in pielea unui magar proaspat jupuit. Si asa, cusut de viu, prizonierul era lasat sub soarele dogorator. Pielea se strangea atat de mult si devenea atat de dura, incat il incorseta ca o mengina uriasa pana il zdrobea. Singura lui sansa de supravietuire era sa-si pastreze un volum cat mai mare, sa ocupe cat mai mult loc, sa traga cat mai mult aer in piept, astfel incat sa mai aiba loc infim macar sa respire… Si, ganditi-va, el era cazul fericit, pus sa supravietuiasca doar el singur in pielea magarului, el contra vicisitudinilor arsitei si sortii!

Sa fie oare intelegerea sau consensul nimic mai mult decat unice posibilitati de supravietuire, in conditiile date mai sus? Reversul devorarii reciproce? Sau sa speram, totusi, in variante mai optimiste de atat? Ca, prinsi in aceeasi piele, nu ne-am devora intre noi ca lupii.

Cred ca atunci, prinsi impreuna in constrangerea aceluiasi organism bicefal ciudat, am putea sa vedem ce fel de oameni suntem. Paraziti sau capabili de simbioza perfecta. Cobai, lupi, prizonieri, magari sau oameni.

 

 

 

Oglinzi

3 Iul

Cati dintre noi ne uitam – dar ne uitam cu adevarat – in oglinda si ne vedem pe noi, cei adevarati, fara masti, fara roluri, fara falsificari, fara identitati uzate, fara sa ne auto-iluzionam?

Inspirata de un perfect necunoscut cu care am stat de vorba ore intregi la un pahar de vin, eu am facut experimentul. Si, in lumina cruda de afara, m-am privit in ochii. Fix in ochi.

Am privit dincolo de aparente. Dincolo de imaginile pe care le proiectez despre mine, de persoanele cu care ma identific si de cele de care vreau sa ma distantez. Dincolo de orice rol si orice masca am jucat sau purtat vreodata.

Si am stat asa, eu si cu mine, fata in fata, fara machiaj, scenarii si ecrane intre noi. Fata in fata, in mijlocul cercului de oglinzi in care ne-am reflectat la infinit, iar si iar, pana ce s-a facut seara, apoi iar zi si noapte din nou.

La sfarsit ne-am zambit, ne-am facut cu mana, reimprietenite. Si am plecat mult mai eliberata, mai eu, mai aproape de mine.

Cata dreptate avea O. cand imi spunea ca ar trebui sa ma iubesc mai mult; ca, prinsa in multele analize si sinteze exterioare, uit de mine, uit sa ma mai privesc, uit sa ma mai iubesc.

Probabil ca orice conflict si nemultumire tot din interior ni le putem rezolva cel mai usor si mai profund. Tot in ringul amiabil din cercul perfect al oglinzilor, unde te intalnesti iar si iar cu tine, te analizezi, te scrutezi si, in sfarsit, vezi ceva!

Fa-ti timp sa faci si tu experimentul. S-ar putea sa iti placa! S-ar putea sa iti fie util!

Peru prin lentila: Lacul Titikaka, insula Taquile si Puno

22 Iun


Muzica transforma oamenii – partea a II-a

17 Iun

Nu pot sa nu revin asupra postului omonim de zilele trecute:

Vinerea trecuta am fost la un concert sustinut de orchestra simfonica a Filarmonicii George Enescu. Sala de concerte a Atheneului e un context senzational pentru o interpretare de senzatie a “Nimrod pentru Orga si Suflatori de Alama”, de Edward Elgar.

Sau a mult mai modernei si mai pasionalei piese in ritm de tango “Por una cabeza” a lui Carlos Gardel.

Aseara am fost la un concert in cu totul alt registru: Motorhead.

Rock. Romexpo. Alta lume, sau, altfel spus, lumi complet diferite. Aparent! Caci incantrarea care se citea in ochii tuturor (fie scurgandu-se, elegant, printre  coloanele din holul Atheneului, fie iesind haotic pe portile Romexpo) era aceeasi.

Muzica ne transforma. In noi insine, in cea mai frumoasa varianta in care ne-am visat vreodata.