Peru prin lentila – Lima

Calatorie in trecut – Day 11: MachuPicchu

Cu noaptea in cap am plecat din Cusco catre Machupicchu. Am luat un autocar pana la Ollaytantambo, care ne-a dus prin munti si prin nori catre destinatie. Apoi un tren albastru a lui Peruan Rail, un tren cu doua randuri de ferestre – unele ptr admirarea pe lateral, altele pentru admirarea pe vertical, prin acoperis. Ne scurgem ca un sarpelenes prin fundul vaii, flancati de versanti enorm de inalti si stancosi. Undele varfuri par ghetari in bataia soarelui.

Urmarim firul Urubambei, saltarest si infoiat din cascada in cascada. Vegetatia este extrem de ciudata si neasteptata aici. Liane, plante supradimensionate, cu frunze de 2 m – ne simtim ca in jungla.  Trenul ne deverseaza pe toti intr-o piata cu tarabe, sub forma de gara. (la intoarcere, trenul nu va mai avea locomotiva…sau, cel putin, nu in fata ochilor nostri!).

Traveram un pod ingust si luam un alt autocar, care ne urca ametitoarele serpentine pana la portile sitului de sub muntele Machupicchu. Valea s-a deschis sub noi ca un ochi verde, urias.

Despre Machupicchu nu se pot scrie multe. Totul se simte la fatza locului. E mult mai mult decat mi-am imaginat. Extrem de verde, cu ruine spectaculoase dispuse ca un con pe platoul ingust strecurat intre munti.

E locul acela ascuns, spectacular, ermetic. E greu de ajuns la el - atat pe cararile stancoase inka sau pe noile drumuri peruane, cat si cu gandul si sufletul. E coplesitor. L-am privit ore intregi din diverse ughiuri si de la diverse inaltimi si valurile de verde  m-au izbit excesiv. Poate o sa reusesc sa scriu altadata despre el, dupa ce o sa diger informatia. Deocamdata… doar ma hranesc cu ea.

Day 10: Cuzco

Ghidul nostru (Darwin!) ne spune ca numele inka al orasului, adevaratul si realul nume, este Cosco (Centrul). Au venit insa spaniolii, badarani, si l-au numit cum au inteles si ei: Cuzco (in traducere in lb romana: Cutzu Mic). Nu degeaba il cheama Darwin pe nenea ghid; cred ca a adunat toate teoriile conspiratiilor care s-au lansat vreodata despre Peru si ni le povesteste noua.

Vizitam in centru cele 3 catedrale care comunica intre ele  prin usi mari facute in pereti laterali.  3 catedrale, una mai frumoasa si mai criptica decat alta, desi au fost separate din motive triste,  sociale, ca sa nu se amestece plebea peruana crestinizata cu nobilii spanioli. Vad Jeasus-i rastingniti, negri ca abanosul si Baby Jeasus-isi mai negri si mai bucalati, precum pruncii peruani. Continuam cu Madone gravide, tablouri cu Fecioara alaptand pruncul. Darwin ne spune sa privim tabloul dintr-un anumit unghi si atunci vedem ca, de fapt, coroana in stil spaniol al Fecioarei este facuta din… doua pene ample, in stil inka. In loc de porumbel, Sfantul Spirit de pe altarul din argint masiv este, de fapt, un condor din Anzi. Si o tinem tot asa vreo ora, terminati de ras.

Mare figura, Darwin asta! E profesor, e cel mai tare si mai destept ghid de pana acum. In Catedrala ii suna celularul; aranjeaza combinatia cu excursia noastra de poimaine prin Valea Sacra. Ma uit la el si ii vad pe vechii inca – destepti, descurcareti, facandu-i din vorbe si gesturi mici pe spanioli.

Dupa lectia de religie catolica dam in piata catedralei direct peste un festival local animat si zgomotos. Zeci de grupuri de tineri deghizati in fel si chip danseaza (un fel de capra si ursul la noi, dar cu costume si masti muuuuult mai frumoase). Posibil sa sarbatoreasca in felul lor, inka-peruan, prima zi din Corpus Cristi…

Urcam strazile in spirala ale orasului, catre unul dintre muntii care-l inconjoara si aju ngem la templul… SexyWoman, cum pronunta toti occidentalii. Secsayuama (Cap de Puma) – cred ca asa se scrie, e complicat rau cu numele astea inca, nu tin minte mai nimic.

Un templu cu arhitectura si geometrie perfecte, din pietre enorme imbinate perfect fara mortar, ca de obicei! Au laturile exterioare rotunjite, crescand gradual pana la ultima, pe dupa care il zarim pe… Jesus. Alb, enorm, veghiind orasul de pe inaltimile muntelui.  Este exact ca cel din Rio si a fost adus aici de… palestinieni (?).

De pe panorama unde ne duce Darwin printre maslini si boscheti infloriti vedem superb orasul. Perfect simetric, asternut la picioarele noastre, prins ermetic intre muntii care il imbratiseaza din toate partile. Azi ma distrez copios pe drumul spre oras. Vad un tataie pitic, gen mafioso, cu costum negru, palarie si ochelari negri de soare, patron de magazine de laneturi.

Pe deal apare un tanar peruan pe cal negru, cu o manea bubuindu-i din buzunar. Langa el pashte nepasatoare o lama, iar un tzanc multicolor alearga dupa cainele negru, infim,in hainutza ciclamen. Fix la poalele dealului se intinde situl arheologic maiestuos. Parca sunt intr-un film caterinca de Custuriza. Noroc ca detin poze doveditoare ca nu am luat-o razna! Totul aici este perfect real si perfect ireal in acelasi timp. Sau rupt de timp.

Calatorie in trecut: Day 9 – Drumul initiatic Puno – Cusco

Se zvoneste ca zeii supremi inca, Papamacha (Mama Pamant) si Inti (Zeul Soare) i-au plamadit in Lacul Titikaka pe Mama Ocllo si Manco Capac. De ce le-or fi dat numele astea, nu ma intrebati pe mine! Cert este ca din Titikaka au plecat pe un drum initiatic, cu misiunea sa cladeasca un oras spriritualizat, Cusco.

Drumul nostru de azi reface traseul initiatic al domnului Capac 8scuzati): prin Puno la Pukara, orasul plan, rosu si prafuit, apoi la Raya – un pas dintre munti inzapeziti, care separa cele doua regiuni (Puno si Cusco).

Inaintam apoi prin sate cu case pazite pe acoperis de boi mici din ceramica – simbolul norocului, al fortei si al sigurantei. Din cand in cand mai pun si cate o cruce langa boi. Traditia bate religia!

Oprim la Racchi, un satuc cu piateta prafuita, unde ne intampina ruinele unui templu pre-inca, zidit fara mortar, numai din imbinari perfecte de cuburi negre din piatra. Mari mesteri, oamenii astia! Au ridicat templul pentru zeul Miraccochea, se presupune ca arata ca un oras modern, cu arhitectura simetrica in intregul complex si cu o alee principala, prin care soarele intra magnific la solstitiu.

O tot tinem in sus pe calea sfanta. Peisajele se succed cu rapiditate: dealuri vernil, munti stancosi, rosiatici, smarcuri; podis alpin (alti plano), turme de vaci, oi, lame pascand ichu (iarba f scurta si aspra), manate de peruani colorati.

La 5 ajungem in Cusco, inanite ca Tatal Inti sa apuna pe dupa muntii intre care fiul Manco Capac a ridicat orasul. Il vedem noaptea, la pas: e un oras superb, animat extrem de pietoni si masini. Piatele centrale cu nelipsita catedrala pe o latura  se succed ca zalele intr-un lant din bronz. Dai dintr-una intr-alta trecand pe sub portale din piatra sau prin culoare inguste, cu fatade vintage si usi albastre din lemn.

Maine o sa-l cunosc mai bine!

 

day 8 – TITIKAKA, lacul de deasupra norilor

…si practic, si teoretic, chiar asa e. Lacul Titikaka este deasupra norilor caci se afla la 3800m altitudine! (cel mai inalt lac navigabil din lume). E 6 dimineata. Norii se astern undeva sub picioarele tale. Si tu plutesti pe lac, in piroage impletite din totora (trestie) sub forma de banane.
Dupa rasarit, insa, total e perfect senin. Ancoram la una dintre cel 35 de insule plutitoare Uros, facute din trestie impletita si suprapusa.Femeile ultraviolete, pardon, ultracolorate ne intampina cu pompoane uriase in coditele impletite si cu Cami-Saraci (un bun-venit spus in limba lor).

Cu bebelusi inca neintarcati in boccelute si cu copiii mai marisori atarnati de fustele lor infoiate si fluorescente, dau mana cu noi, intr-o procesiune haioasa si ne canta lucruri in 4 limbi. Noi, stransi in cerc, pe o bancutza din trestie, le aplaudam si le spunem cum ne cheama.

Au pielea neagra, tabacita si ochisori blanzi si rotunzi.
Gustam tulpini de trestie curatate; au gust de andiva degrata. Un pitic de vreo 3 ani , cu palarie verde, zici ca e Neghinitza, isi taraie dupa el mucii si trestia pe care o molfaie. Sunt veseli si prietenosi ca niste veveritze. Unul mai mic si mai uratzel face zeci de tumbe pe insula din stuf,zici ca e Nadia Comaneci!

Ne invita sa le vizitam colibele din trestie. Curate, cu carpete multicolore aruncate peste paturile improvizate, cu TV sau casetofon in dotare. Pe gazda mea o cheama Eba, are 15 ani. O intreb daca ea a facut carpetele. Da! Imi si arata cum le face, un fel de goblen cu ac mare si ata groasa. Isi reprezinta zeii si miturile simplu, pe panze groase, cu fire colorate.

Din spirit de solidaritate, comunitatea Uros a stabilit reguli de bunatate si bun-simt: turistii sunt primiti pe cate 5 insule in fiecare zi, apoi fac cu randul, ca sa castige toti egal! Egalite! Fraternite! Concepte care noua ne suna cunoscut de atat de putin timp…..iar ei le-au imbratisat de vreo 3000 de ani…Fara fite, fara revolutii.

-*-*-

Ne imbarcam inapoi pe piroage. Femeile si copiii ne fac cu mana si ne canta Asta la vista, babe! si Bamos a la playa! Pe urmatoarea insula luam barca cu motor si plecam spre Taquile, unde pranzim pastrav proaspat pescuit.

Insula Taquile e la inaltime – la propriu si la figurat. Urci apropape 600 de trepte din piatra ca sa ajungi sus, in sat. La inaltime este si ca nivel de trai: e un fel de Monaco al Peruului. Scutiti de taxe, vedere la lac maaare si turcoaz, case zidite din caramida si terminate, cum un mai exista decat in cartierel de lux din Lima! Au chiar si acoperis; au scoala si antene parabolice pe vreo trei vile de bastani. Lux, ce sa mai! Localnicii se vede ca sunt munteni: filiformi, slim-fit, cu picioare subtiri si musculoase. Vreo doi tatai impletsc caciulite verzi. Au fete haioas si fesuri si mai haioase, cu ciucuri si simboluri.

Raul de altitudine si-a aratat coltii de azi-noapte. Imi simt plamanul stang apasandu-ma, capul imi crapa si imi curge sange din nas. G. are buzele vinete, M. si C. au febra. Dar se pare ca suntem chiar bine! Scriu de pe barca, la intoarcerea spre Puno. Apa albastra cat vezi cu ochii, insule muntoase si nori albi si pufosi, de abia ititi de sub linia orizontului. Plutim in continuare deasupra orizontului. Ma simt atat de aproape de vechii inca!

Calatorie in trecut – Day 7: Pe terasele verzi, in cautarea condorului

Ieri dupa-amiaza am ajuns, exact inainte de apus, in Rai – Refugiul din Rai. Casute mici, ca de hobbiti, roz, cu acoperis din stuf, insirate pe malul inalt al raului, in inima unor chei inca nedescoperite de nimeni.

Am sarit din bolovan in bolovna, de-a lungul raului si am patruns pe langa cascadele abrupte pana la bazinul cu apa termala. O baie fierbinte in aer liber, in nocturna, in mijlocul cheilor Raiului… ce as mai fi putut cere?

Dimineata, inainte de rasarit, am plecat si visul de apa si piatra mi s-a spulberat, recreandu-se in suflet. Soarele (Zeul Inti) a rasarit brusc de dupa munte, la minus 2 grade, in piata unui sat. Zeu nazuros, invocat de fetite si baietei peruani in sandale, care dansau si faceau piruete, umflandu-si fustele multicolore si manecile largi ale iilor.

Tzasnim din sat direct in Colca Canyon (de vreo doua ori mai adanc decat Marele Canyon nord-american), in cautarea marelui condor din Anzi. Drumul se intortocheaza in fata noastra ca un sarpe argintiu, printre mii de terase in nuante sublime de verde.

Terasele de ierburi verzi si de culturi agricole se suprapun concentric de jos, de pe fundul canionului, crescand parca direct din raul albastru, si se inalta ametitor pana pe varfurile stancoase, ametitoare. 

Condorii se lasa asteptati pe platou… e platoul de filmare, caci 1999 de turisti ii pandesc cu obiectivele camerelor forjate la maxim. Isi fac aparitia pe rand: el primul, planand majestuos. Ea – dupa el, zburand mai haotic, in curbe bruste. Sunt monogami timp de 100 de ani, cat traiesc, s-o fi plictisit si ea, deh, si mai face nazuri! Negri, enormi, cu umerii si aripile albe, au toata asistenta muta la picioare.  

Bulversati de frumusetea naturii, plecam mai departe, spre sud-vest, spre Puno, spre trecut, spre alte locuri mitice, de dincolo de timp. Prin Anzi bej, roz, galbeni, vernil si printre lagune limpezi, de culoarea cerului. La pranz mancam fructe coapte de cactus, verzi si rosii, ca niste smochine tepoase.

Calatorind in trecut: Day 6 – Pe cupola lumii

Iar am luat lectii de la incasi si azi mergem sa depunem  jertf pe Cupola Lumii. E adevarat, un la 6000 m, si un umane, cum faceau ei! Ci doar la 5000m si din pietre suprapuse peste alte  pietre si peste dorinte ascunse. Drumul iti taie respiratie – la propriu si la figurat.  Stancos, cu mici boscheti alpini, pascuti placid de lame si vicunas. Afara respiri greu, ca din fundul putului.  Ghidul  (Daniel, un peruan mega-haios si trendy ca un italian) ne da instructiuni de folosire pentru frunzele de coca, fara de car ene vor crapa plamanii sub aerul rarefiat. Frunzele au gust oribil, de patrunjel uscat, sunatoare si crusin, le scuip in 5 secunde.

Pe platoul  fara nume, pe care eu l-am numit generic  Cupola Lumii, cu deschidere 360grade si  la 5000 m altitudine se intinde o mare de totmuri (jertfel din pietre suprapuse), lasate de generatii intregi de turisti si localnici. In zare: 2 lanturi muntoase imgropate in zapada si gheata alburie, stralucind in soarele puternic. Cer turcoaz, ireal. Respir parca printr-un pai ingust, cu greu. O greutate ma apasa fix pe plaman. Starea psihica pe care o am compenseaza insa orice. Anihileaza orice disconfort fizic. Mi-e pace si frumos. Simt fericirea curgand prin vene. Daca ma ridic pe varfuri pot sa ating cerul.

La 5 ajungem in Chivay, un sat peruan crestinizat si un prea. In afara de biserica si crucea enorma tunsa in iarba de pe versantul din spatele bisericii, total e venit de dinaintea timpurilor. Magarusi si lame langa nelipsita fantana din piata centrala, copii si caini harjonindu-se liberi printre mormanele de fructe, lgume si ce o mai fi in cosurile si boccelele satencelor. Ele stau inevitabil pe vine, nemiscate, ca si cand ar sta pe oualele de aur si pe secretul atemporalitatii.  Secret  pe care vor sa-l tina in continuare numai pntru ei, descendentii inca.